Istoricul Manastirii

            Istoria Mănăstirii “Călugăra” de astăzi nu este atât de veche ca aceea a altor lăcaşuri de închinare de lege românească, deşi după tradiţie, locul este considerat sfânt de sute de ani, de când valea care urcă spre mănăstire se numeşte “Valea Călugărului”. În această vale, spune tradiţia, a existat o mănăstire cu mult înaintea celei actuale, având aceeaşi vechime ca şi alte mănăstiri din Banat, dacă nu chiar mai veche decât unele dintre ele.

             Astfel, preotul şi istoricul Nicolae  Tincu Velia (1816 – 1867), în lucrarea sa: “Istoria bisericească politico – naţională...” (Sibiu, 1865), compusă după “tradiţiuni, monumente şi documente istorice”, bazându-se pe tradiţia locală şi pe informaţiile rămase de la Petru Şutu, protopop al Vărădiei între anii 1776 –1801, susţine că mănăstirea care a existat la Ciclova Montană “către răsărit, pe dealul păduros numit “Călugăru”, ar avea aceeaşi etate şi viaţă ca cele mai vechi mănăstiri româneşti ... mai bine de 600 de ani”.

             Peştera cioplită în stânca din “Valea Călugărului”, descoperită în anul 1859, în vremurile cele vechi, a fost altarul unei mănăstiri.

            Locul în care s-a zidit Mănăstirea “Călugăra” de astăzi, a fost “descoperit” în împrejurări deosebite care confirmă tradiţia monahală seculară în “Valea Călugărului”.

                  În ziua de 8 iunie 1830, un păstor de capre din Ciclova Montană, pe nume Iancu Cârşovanul, rătăcind cu caprele prin desişurile neumblate ale pădurii, a auzit cântări bisericeşti, venind de undeva din pădure.

            Întorcându-se în sat, a povestit întâmplarea unor consăteni, care au început să atârne icoane în copacii din jurul locului unde păcurarul a auzit cântările sfinte. Astfel, tot mai mulţi credincioşi din Ciclova, Oraviţa şi din satele apropiate, au început pelerinajul în “Valea Călugărului”, atârnâd cruci şi icoane în copaci, cele mai multe pictate de pictorul Mihail Popovici din Oraviţa.

            Tradiţia aceasta a fost întărită şi de semne dumnezeieşti, prin aceea că de multe ori, credincioşii care treceau pe lângă stânca din capătul văii, auzeau din interiorul stâncii “Cântări dumnezeieşti”.

            Astfel în ziua de 8 iulie 1858, cântările sfinte s-au auzit atât de bine din interiorul stâncii, încât credincioşii prezenţi, între care se afla şi absolventul de teologie Alexie Nedici din Ciclova Montană, au ascultat în genunchi această minune. Credincioşii atârnau icoane în copacii din preajma stâncii, iar duminicile şi la mari sărbători, aprindeau candele deasupra icoanelor.

            La câţiva paşi înainte de mănăstire, exista până de curând icoana Sfântului Prooroc Ilie, încrustată într-un fag gros. Cel mai interesant este faptul că icoana a rămas neacoperită de scoarţă, deşi copacul a crescut şi s-a dezvoltat foarte mult în cei 100 de ani, care au trecut de când a fost pusă icoana. În urma unei furtuni, fagul s-a rupt chiar de pe locul unde era icoana.

            Adevărul despre descoperirea locului unde s-a clădit Mănăstirea Călugăra îl aflăm de la teologul Alexie, care i-a povestit tânărului Vasile Jumanca şi altor tineri din Ciclova Montană, pe care îi învăţa cântările bisericeşti, ceea ce ştia din tradiţia familiei sale de preoţi, “despre doi călugări care veneau în părţile Ciclovei Montane de la Mănăstirea “Ciobeni”, în fiecare an la Duminica lăsatului sec de brânză. Unul se adăpostea în peştera de sub stânca ce desparte Ciclova Montană de Ciclova Română, pe care mai târziu, în 1727, s-a clădit biserica romano-catolică “Maria Fels” şi citea rugăciuni pentru românii băştinaşi şi pentru nemţii colonişti. Celălat şi-a găsit adăpost într-una din peşterile de pe coastele “Rol”-ului, poate chiar prin locurile pe unde s-au auzit “Cântările dumnezeieşti”.

            Doi credincioşi din Oraviţa – Mihai Nafir şi Ilie Strâmbei – ascultând şi ei cele povestite de tânărul teolog Alexie, au început să cerceteze cu de-amănuntul povârnişurile “Rol”-ului, fiind însoţit de Ion Izverniceanu din Ciclova Montană. Astfel în ziua de vineri, înainte de duminica Floriilor din anul 1859, cercetând stânca din capătul “Văii Călugărului”, au observat cum pe o ţevişoară de piatră moale, curgea apa izvorâtă din interiorul stâncii. Făcându-se săpături în acel loc, ei au descoperit o peşteră în formă de boltă, care era evident că fusese lucrată de mână omenească. După cercetări mai atente şi-au dat seama că fusese chilia unui pustnic sau a unui călugăr şi în decursul anilor s-a astupat cu pământ.

           În interiorul peşterii, au găsit un altar de piatră moale, o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul în braţe, câteva obiecte bisericeşti şi moaştele pietrificate ale pustnicului.

                  Într-o cronică veche există o însemnare care relatează că Icoana găsită în Peşteră a fost adusă de la Sfântul Munte Athos, iar credincioşii au luat-o şi au dus-o la Biserica din Oraviţa. Însă după două zile, mergând să se roage la Icoană, ei au descoperit că aceasta dispăruse. Au căutat-o cu toţi timp de mai multe zile, dar icoana era de negăsit. “Cu mare spaimă au aflat - spune documentul - că icoana era din nou în Peşteră, fără ca mână omenească să o fi atins”.

                Aceste descoperiri l-au determinat pe tânărul teolog Alexie Nedici să intre în cinul monahal.

            După descoperirea peşterii, un miner a lărgit-o, un lemnar i-a fixat deasupra o cruce de lemn, iar pictorii Mihail Popovici şi Dimitrie Turcu din Oraviţa au pictat câteva icoane pentru altar. Peştera astfel amenajată a fost sfinţită de preotul George Popovici din Ciclova Română, şi preotul Alexie Nedici din Ciclova Montană, ajutaţi de teologul Alexie Nedici în noaptea de 10 – 11 iunie 1859, de faţă fiind învăţătorul Constantin Popescu şi o mulţime de credincioşi din Ciclova. Murmurul molcom al unui izvor, care, pe atunci curgea în Peşteră, iar astăzi curge chiar în naosul bisericii mănăstirii, umplea încăperea Peşterii cu cântecul lui, ca un ison. Momentul sfinţirii a fost redactat într-un document întocmit de teologul Alexie Nedici, hirotonit ierodiacon în ianuarie 1860. Datorita faptului că peștera era din calcar moale, dupa lărgire ea s-a surpat, fapt ce l-a determinat pe tânărul teolog Alexie Nedici să se călugărească şi având îngăduinţa episcopului Emilian Kengelaţ, porneşte în ziua de 16 februarie 1860, atât prin satele din împrejurimi, cât şi aproape prin toate satele din Valea Caraşului, până dincolo de Banatul Iugoslav, ca să adune bani pentru zidirea unei biserici în locul Peşterii. Astfel, din daniile pe care credincioşii le-au dăruit, se încep lucrările zidirii mănăstirii în ziua de 16 mai 1860. Însă Mănăstirea nu se putea termina numai cu ce se adunase până atunci, aproximativ 701 florini şi 43 creţari. De aceea, ieromonahul Alexie, a pornit din nou la drum, ajungând de data aceasta până la Viena, la cel mai mare latifundiar din Banat, “la baronul George Sina, în treaba milosteniei”, de la care nu primeşte însă, decât o cutie pentru Sfânta Împărtăşanie.

            Gestul baronului macedo-român de la Viena, nu-l dezarmează însă pe tânărul ierodiacon Alexie Nedici, care întors înapoi va găsi cel mai important sprijin la credincioşii din Ciclova şi Oraviţa, care în decurs de un an şi patru luni au reuşit să înalţe biserica Mănăstirii după un proiect întocmit de meşterul zidar Franţ Verdeţ din Oraviţa Montană.

            În ziua de 1 octombrie 1861, Mănăstirea Călugăra a fost sfinţită cu mare fast de Emilian Kengelaţ, episcopul Caransebeşului şi Vârşeţului, dăruindu-i-se hramul “Acoperământul Maicii Domnului” (1 octombrie) şi “Sf. Mucenic Procopie”, mutat apoi la data de 14 septembrie, la sărbătoarea “Înălţării Sfintei Cruci”, de faţă fiind şi preoţii Iacob Popovici, protopopul Oraviţei, Alexie Nedici, paroh în Ciclova Montană, Ioan Nedici şi tânărul ieromonah Alexie Nedici.

            Antimisul Mănăstirii a fost trimis cu binecuvântarea episcopului Emilian, de către administratorul protopopesc Lazăr Ştefanovici din Biserica Albă, în data de 26 septembrie 1861.

            La aşezarea Sfântului Antimis pe Sfânta Masă au participat o serie de personalităţi ale vremii dar şi o mare mulţime de credincioşi. În actul emis cu această ocazie de către ieromonahul Alexie, au semnat toţi preoţii slujitori precum şi judecătorul cercual, dr. Dimitrie Haţieganu şi Dimitrie Tincu, pictor din Oraviţa.

            Toate documentele care atestă începutul actualei mănăstiri, inclusiv cele referitoare la strângerea de fonduri au fost întocmite de ieromonahul Alexie cu o meticulozitate exemplară, ceea ce dovedeşte atât dragostea lui pentru acest loc cât şi pregătirea excepţională pe care a avut-o.

            În data de 23 iulie 1862, la numai 26 de ani, ieromonahul Alexie Nedici s-a mutat la Domnul, fiind înmormântat în cripta familială din cimitirul parohiei Ciclova Montană, alături de tatăl său şi de alţi preoţi din familia Nedici.

            Ctitorul spiritual al mănăstirii, ieromonahul Alexie, a fost şi primul ei administrator. Lui i-au urmat la slujire: preotul Ioan Murgu (1862 – 1874), preotul Petru Popovici (1874 – 1886), preotul Iacob Munteanu (1889 – 1891), preotul Pavel Bufanu (1891 – 1905), ieromonahul Macarie Guşcă (? – 1903), preotul Valeriu Dabiciu (1905 – 1910), ieromonahul Dionisie Văcărescu (1910 – 1913), protosinghelul Bartolomeu Durăin (1913 – 1941) – sub administrarea căruia Mănăstirea a cunoscut o perioadă deosebit de înfloritoare (potrivit unei tradiţii locale în anul 1917 s-a încercat timp de o săptămână restaurarea Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului însă încercările au eşuat deoarece vopseaua cu care era repictată Icoana era găsită în fiecare zi căzută de pe Icoană “ca şi cum cineva ar fi dat-o jos”), ieromonahul Nectarie Pintilie (1949 – 1950), protosinghelul Ieronim Balinton (1950 – 1957), ieromonahul Paisie Răileanu (1957 – 1960), preoţii Ştefan Gâru şi Pavel Coadă (1960 – 1973) şi ieromonahul Eftimie Bilan (1973 – 2000) în timpul căruia s-a reuşit finalizarea lucrărilor de electrificare a Mănăstirii.

            Mănăstirea Călugăra, monument istoric, este construită din piatră, având acoperiş de tablă, are plan dreptunghiular, împărţit în altar semicircular spre răsărit, naos şi pronaos, având 17,30 m lungime şi 7 m. lăţime. Turnul în plan patrulater, are acoperiş de tablă, având o înălţime de 12 metri. În naosul mănăstirii, sunt păstrate într-o raclă, moaştele pustnicului, descoperite în Peşteră în anul 1859. În decursul anilor, lăcaşului mănăstiresc i s-au făcut câteva reparaţii şi îmbunătăţiri: în anul 1862 s-au construit chiliile mănăstirii, cărora în 1907 li s-au adăugat veranda, în anul 1942 s-a renovat biserica după planul arhitectului Dimitrie Boitor din Oraviţa şi s-a pictat interiorul cu pictură în stil bizantin, în tempera, de pictorul Nicolae Popovici, preot la Cacova. S-au sculptat iconostasul şi strănile de sculptorul Aurel Cotârlă din Oraviţa. Un sculptor talentat a lucrat în lemn “Tronull Maicii Domnului”, din naosul Mănăstirii. Mănăstirea astfel împodobită, a fost sfinţită în data de 3 octombrie 1943 de episcopul Veniamin Nistor al Caransebeşului în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi din împrejurimi.

Datorită infiltrării apei în pereţii Bisericii a fost nevoie de o altă intervenţie pentru păstrarea şi consolidarea acestei mărturii a ortodoxiei în această parte a Banatului. Astfel în anul 2000 cu binecuvântarea Preasfinţiei Sale Dr. Laurenţiu Streza, episcopul Caransebeşului s-a restaurat din nou Biserica Mănăstirii, fiind într-o stare avansată de degradare, lucrările finalizându-se la sfârşitul lunii septembrie. Noua “haină” a fost sfinţită şi târnosită de către Preasfințitul Părinte Laurențiu Streza, pe atunci episcopul Caransebeșului, în data de 29 octombrie 2000, în prezenţa unui numeros sobor de preoţi şi a unei mari mulţimi de credincioşi.

            În anul 2002 s-a construit clopotnița mănăstirii, fiind neceasră mutarea clopotelor din turla Bisericii.

            În anul 2006, datorită înmulțirii numărului de viețuitori, a fost necesară mansardarea corpului de chilii. Tot în acest an, s-a reușit cu mijlocirea și binecuvântarea Preasfințitului Părinte Lucian, episcopul Caransebeșului, cu sprijinul domnului Sorin Frunzăverde, Președintele Consiliului Județean Caraș-Severin și cu bunăvoirea și curajul domnului Marian Chirciu, asfaltarea și modernizarea drumului spre mănăstire.

            Din anul 2009 s-a redeschis un amplu șantier de consolidare si înfrumusețare a Bisericii Mănăstirii, fiind necesară refacerea acoperișului precum si lucrări de hidroizolație a Bisericii. Datorită trecerii timpului și a igrasiei persistente, tencuiala din interior a început să se desprindă fiind necesară decaparea și tencuirea din nou a pereților Bisericii, lucrări care sunt încă în desfășurare.

 Mănăstirea Călugăra s-a numit la început “Mănăstirea Călugăru”, atât în actele oficiale cât şi în vorbirea poporului. Denumirea de “Călugăru” provine de la faptul că aici s-ar fi adăpostit multă vreme, într-o peşteră, un pustnic (călugăr). Nemţii colonişti însă i-au spus Mănăstirii: “Kalugera”. Începând de prin anul 1880 toată lumea îi zice “Călugăra”, probabil femininul substantivului “mănăstire” motivează apariţia – prin tradiţie – de “Călugăra”. Aflându-se în apropierea localităţii Ciclova Montană, i  se mai spune “Mănăstirea de la Ciclova”

             Meleagurile ciclovene se pot mândri cu lăcaşul mănăstiresc construit în urmă cu 150 de ani, care de-a lungul timpului, a întreţinut şi consolidat spiritul creştin ortodox din zona Oraviţei şi în Valea Caraşului. Aceste deziderate au fost posibile prin  contribuţia ieromonahilor şi a preoţilor care au slujit cu credinţă şi devotament Mănăstirea Călugăra.

            Câţiva dintre călugării, care au slujit în sfânt lăcaşul acesta, aşteaptă dreapta judecată în cimitirul din poieniţa de lângă mănăstire.

            Continuând străvechea tradiţie monahală ortodoxă din “Valea Călugărului”, Mănăstirea Călugăra, contribuie pe zi ce trece, la consolidarea credinţei strămoşeşti în această parte a ţării.

            “Când ai nevoie de linişte şi lumină, îndreaptă-ţi gândurile sau paşii spre Mănăstirea Călugăra. Semne ale Puterii lui Dumnezeu există peste tot în jurul nostru, nu ne rămâne decât să învăţăm să le simţim”.